MOARTEA CAPRIOAREI (1 si 2)

de

George

CEAUŞU 

Moartea Caprioarei (1)

Iarna lui 2045, undeva în Europa

Gerul a ucis orice boare de vânt. Şi soarele a îngheţat, spărgându-se în mililiarde de steluţe şi curgând ca o ninsoare peste pământul pus la conservat într-un borcan alb-murdar: un imens castel de zăpadă. A rămas cerul gol şi strălucitor. Ciuturile iau în ghiare gheaţa ca o platoşă a nămolului. Peste păduri dansează sălbatic focurile aurorei boreale.
 Pe drum, au schimbat merţa de tărâţe dusă cu schimbul de tatăl şi de fiul pe un televizor portabil: nimeni nu schimba alimente contra arme. Spre poalele muntelui aveau şanse să găsească, totuşi, ceva mai potrivit. 
 Roata se-nvârte ca un carusel, lanţul se destinde cu zgomot, apoi băiatul trage în sus căldarea de oţel. Peste mustaţa abia mijită, picurii de apă se transformă în promoroacă. De când în estul european s-a instalat o iarnă severă, ciuturile scot din fântâni doar apă amestecată cu gheaţă. Se ţine după tatăl său la deal printre cioturile îngheţate, cu toate că brazii uscaţi îl zgârie cu răutate. Pornesc amândoi vânătoarea de capre pe platourile carpatine. O vânătoare a foametei. Dar şi setea se ţine scai de dânsul, o sete severă şi interiorizată. Soarele cu dinţi, apărut de niciunde, pe neaşteptate, îi apasă tâmpla pe umăr. La prima cişmea ieşită în cale, băiatul observă firul de apă solidificat şi îngroşat de topirile vagi, succesive. Obsesia gheţii şi soarele apăsându-i tâmpla pe umăr. Îngheţat până în măduva oaselor, păşeşte ca pe-o altă planetă  pe care o ţară ca România n-a existat. În sfârşit, găsiră un racket basarabean şi schimbară televizorul pe un puşcoci de pe vremea lui Pazvante.
 Şi, totuşi, sus, aproape de vârful povârnit, e altfel. Vor aştepta într-un loc unde încă mai sună ciucurii de gheaţă printre ramurile înlemnite ale pădurii. Parcă se aude un izvor cu unde neliniştite şi cristaline. Înfăşuraţi în şube, stau neclintiţi, tresărind la câte o adiere, căscând de zor ca să treacă timpul, să treacă mai repede. Minute întregi se confundă cu stanele de piatră după care pândesc. N-au încotro  animalele nu se vor arăta mai devreme de scăpătatul soarelui. S-au speriat de hoardele de vânători şi sunt foarte precaute. Băiatul aţipeşte, zăpada îi mângâie obrazul, mintea i se pierde printre fuioare de fum şi visuri cu planete fierbinţi. Se trezeşte brusc. Tatăl ţipă la el, zgâlţâindu-l, îi spune să se mişte ca să nu degere. 
Amurgul incendiază buza văii, dar căprioarele încă nu se arată. Secera lunii, mai întâi fantomatică , mai apoi strălucitoare, răsare deasupra văii. Acolo vor veni în şirag să se-adape, una câte una, sfioasele căprioare.
 Băiatul spune celui în vârstă că-i e sete sau foame sau frig. De fapt, nici el nu ştie. Celălalt îi face semn să tacă. Undeva, în vale, un firicel de apă se clatină ameţitor sub privirile sale. Pesemne se simte legat prin sete de vietatea care va muri la ceas oprit de datini şi de legile europene. Dar, legile europene nu mai sperie pe nimeni după cumplita criză financiară care a condus la reînvierea trocului în relaţiile comerciale. Iar datina i se pare deşartă şi străină când ei arată ca nişte schelete ambulante iar acasă îl aşteaptă o soră flămândă şi bolnavă. Dar ce spun eu bolnavă, căci era pe moarte.
 Nu se arătă ditamai cârdul, ci o singură căprioară, privind în jur cu-un fel de teamă: poate bănuia ceva. Să fi apărut în urma ei şi un cerb, care a presimţit ceva şi s-a retras imediat? Şi nările-i subţiri înfiorară apa cu cercuri lunecoase de aramă. Băiatului i se părea că retrăieşte-un mit cu fata transformată-n căprioară. Îşi dorea sincer ca puşca celui mai vârstnic să dea greş. Astfel tatăl său ar fi rămas un simplu braconier prăpădit, nu un criminal. În mintea lui care îngheţa treptat nu mai era tatăl lui, era doar un sălbatic înnebunit de spectrul foamei. Băiatul n-avea nici o vină, stătuse ore întregi la pândă în lipsa unor lucruri mai bune de făcut. Nervos, celălalt strânse mai bine patul puştii, se lipi de el, îşi ţinu respiraţia şi apăsă pe trăgaci.
 Văile vuiră şi glonţul o lovi, doborând-o în genunchi. Îşi ridicase capul, îl clătină spre primele stele ale serii. Îl ridică apoi şi roiuri de mărgele negre stârniră apa. I-am văzut privirea blândă înainte de a cădea. Cred că am luat-o la pas, bătrânul mă luase în colimator, dar avea un puşcă de contrabandă  până să reîncarce, m-am făcut nevăzut. Nu mai luă cătarea încă o dată: n-ar mai fi avut nici o şansă. Înjură fioros, îi şuieră celuilalt ceva printre dinţi şi se repezi spre căprioară, cu pumnalul în mână, înfricoşat că ar putea pierde trupul care luneca la vale. O prinse la timp şi-l chemă pe băiat să-l ajute, lăsându-l să facă apoi câţiva paşi. El se temu să se îndepărteze, părându-i-se că toate siluetele albicioase ale pădurii prind viaţă.
Băiatul tresări când cel vârstnic îi şuieră: “avem carne!” Îl înghionti trimiţându-l după surcele. Înalţară un foc înalt, care dădu pădurii un aer de castel cu lampioane de gheaţă. Focul îi făcu să nu observe printre copaci apariţia siluetelor albe care strângeau tot mai mult cercul în jurul lor.
Băiatul îşi călcă pe inimă: îi era foame, o foame cumplită, care l-ar fi făcut să roadă şi coajă de copac. Îşi ceru în gând iertare căprioarei pe care o asocia unei eterne jertfe umane, jertfă de copil nevinovat. Întinse mâna, luând o halcă de carne din care muşcă lacom. Se bucură că nu-l pârâse pe taică-său autorităţilor  acum ar fi fost amândoi cu mâinile încătuşate, riscând să-şi piardă calitatea de cetăţeni europeni. Legislaţia protejează cu stricteţe animalele în faţa barbarismului uman. 
Ce-o fi acolo? Şi ce-i cu fâşâitul ăsta neîntrerupt? Băiatului i se părea că vede în penumbră o siluetă albă, dar ochii îi erau înlăcrimaţi, burta îi era, în sfârşit, plină şi Moş Ene îi apăru pe la gene. Mă retrag tiptil, lăsând în urmă o dâră de sânge. N-am rezistat tentaţiei de a-i examina pe barbari până la capăt.
 Alunec pe pojghiţa îngheţată spre vale  până îi pierd din ochi. Sângele din rană a obosit să mai curgă şi mă lungesc la adăpostul unui tufiş, pe un loc ceva mai moale. Las şi capul încet, pe pământ, sprijinindu-l în coarne. Sper să mă găsească şi pe mine după ce îi vor găsi pe ei. Cred că şi bătrânul m-a observat, nu numai cel tânăr care părea foarte speriat. Să nu fi vrut bătrânul să mă ucidă, cu toate că...?
Dumnezeul tuturor animalelor l-ar putea ierta.

Moartea căprioarei (2)
Iarna lui 2025, undeva în Europa

 Seceta a ucis orice boare de vânt. Ca şi cum Soarele s-ar fi topit şi ar fi curs pe Pământ. Cerul a rămas fierbinte şi gol. O ciutură întâlnită în cale, scârţâitul lemnului scorojit, gura însetată a băiatului repezindu-se spre găleata pe jumătate plină cu nămol. Peste păduri dansează sălbatic focurile aprinse de incendii spontane.
 Roata se-nvârte ca un carusel, lanţul se destinde cu zgomot, apoi băiatul trage în sus căldarea plină de apă coclită, murdară. Îşi răcoreşte faţa, făcându-şi un zbenghi de toată frumuseţea în frunte. Ciuturile scot din fântâni numai nămol. Se ţine după tatăl său la deal printre târşuri, cu toate că brazii uscaţi îl zgârie cu răutate. Pornesc amândoi vânătoarea de capre pe platourile carpatine. O vânătoare a foametei. Şi setea se ţine scai de dânsul, dar, la prima cişmea ieşită în cale, băiatul observă clocotul firului de apă şi nu se atinge cu gura de el. Apă caldă, apă aproape fiartă şi soarele apăsându-i tâmpla pe umăr. Păşeşte ca pe-o altă planetă  pe care o ţară ca România încă n-a existat. 
 Şi, totuşi, sus, aproape de vârful povârnit, e altfel. Vor aştepta într-un loc unde încă mai sună izvoarele din undele line izvoarele. Stau ca nişte stane ameţiţi de căldură şi foame, tresărind la câte o adiere, căscând de zor ca să treacă timpul, să treacă mai repede. N-au încotro  animalele nu se vor arăta mai devreme de scăpătatul soarelui. Amurgul incendiază buza văii, dar ele nu se arată. Secera lunii, mai întâi fantomatică , mai apoi strălucitoare, răsare deasupra povârnişului împădurit. Acolo vor veni în şirag să se-adape, una câte una, căprioarele.
 Băiatul spune vârstnicului că-i e sete şi celălalt îi face semn să tacă. Să tacă dracului, altfel sperie animalele. Apa se clatină ameţitor sub privirile sale. Pesemne se simte legat prin sete de vietatea care va muri la ceas oprit de lege şi de datini. Dar datina i se pare deşartă şi străină când viaţa-n ei abia mai palpită iar autorităţile europene nu îi ajută cu nimic. Acasă îl aşteaptă o soră flămândă şi bolnavă. Şi nu pur şi simplu bolnavă, ci pe moarte.
 Nu se arătă ditamai cârdul, ci o singură căprioară, privind în jur cu-un fel de teamă: poate bănuia ceva. Şi nările-i subţiri înfiorară apa cu cercuri lunecoase de aramă. Să fi apărut în urma ei şi un cerb, care a presimţit ceva şi s-a retras imediat? Băiatului i se părea că retrăieşte-un mit cu fata transformată-n căprioară. Îşi dorea sincer ca puşca vârstnicului să dea greş. Nu mai era tatăl lui, era doar un vânâtor înnebunit de spectrul foamei. Băiatul n-avea nici o vină, stătuse ore întregi la pândă în lipsa unor lucruri mai bune de făcut. Nervos, celălalt strânse mai bine patul puştii, se lipi de el, îşi ţinu respiraţia şi apăsă pe trăgaci.
 Văile vuiră şi glonţul o lovi, doborând-o în genunchi. Îşi ridicase capul, îl clătină spre primele stele ale serii. Îl ridică apoi stârnind pe apă roiuri negre şi fugare de mărgele. Băiatul tresări când cel mai vârstnic îi şuieră: “avem carne!” Tatăl îl înghionti apoi, trimiţându-l după ramuri uscate şi surcele. Nu se duse prea departe: i se părea că în spatele fiecărui trunchi de copac apare o siluetă şi, treptat, cercul de fantome ale pădurii se strânge în jurul lor. Înălţară un foc înalt, care ilumină pădurea până departe. Băiatul se temu în acea clipă să nu-i fi pârât la autorităţi vreun coleg de clasă. Toţi erau îndoctrinaţi să fie buni cetăţeni europeni şi să lupte împotriva braconierilor care mişunau peste tot. Oare vorbise cuiva aiurea?
Ce-o fi acolo? Şi ce-i cu fâşâitul ăsta neîntrerupt? Băiatului i se părea că vede în penumbră o siluetă neagră, dar ochii îi erau înlăcrimaţi, burta îi era, în sfârşit, plină şi Moş Ene îi apăru pe la gene. Mă retrag tiptil, lăsând în urmă o dâră de sânge. N-am rezistat tentaţiei de a-i examina pe barbari până la capăt.
Mă las purtat de apele râului spre vale  până îi pierd din ochi. Am văzut privirea ei, a căprioarei, am văzut în acea privire un licăr de speranţă faţă de sălbăticiile astea de oameni. Dar sunt pierduţi, au să ajungă în iad. Nu se poate să ucizi animale pe teritoriul Uniunii Europene cu asemenea arme primitive şi dureroase. Tocmai acel copil care o privise în ochi nu făcuse nimic, nu era un cetăţean adevărat.
Nici nu mai stau să privesc spectacolul dezagreabil oferit de forţele speciale care i-au înconjurat între timp pe braconieri fără ca aceştia să observe. Dar se aude încă de aici zgomotul cătuşelor.

Moartea Caprioarei

de Nicolae Labis

Seceta a ucis orice boare de vant.
Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt. 
A rãmas cerul fierbinte si gol.
Ciuturile scot din fantana namol.
Peste paduri tot mai des focuri, focuri,
Danseaza salbatice, satanice jocuri.

Mã iau dupa tata la deal printre tarsuri,
Si brazii mã zgarie, rai si uscati.
Pornim amandoi vanatoarea de capre,
Vanatoarea foametei în muntii Carpati.
Setea mã naruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cismea.
Tampla apasa pe umar. Pasesc ca pe-o alta
Planeta, imensa si grea.

Asteptam intr-un loc unde inca mai suna,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scapata soarele, când va licari luna,
Aici vor veni sã s-adape
Una cate una caprioarele.

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã tac.
Ametitoare apa, ce limpede te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rasufla valea.
Ce-ngrozitoare inserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sange si pieptul mi-i rosu, de parca
Mainile pline de sange pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari vinetii,
Si stelele uimite clipira printre ele.
Vai, cum as vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii,
Frumoasa jertfa a padurii mele!

Ea s-arata saltand si se opri
Privind în jur c-un fel de teama,
Si narile-i subtiri infiorara apa
Cu cercuri lunecoase de arama.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelamurit,
Stiam ca va muri si c-o s-o doara.
Mi se parea ca retraiesc un mit
Cu fata prefacuta-n caprioara.
De sus, lumina palida, lunara,
Cernea pe blana-i calda flori calde de cires.
Vai cum doream ca pentru-intaia oara
Bataia pustii tatii sã dea gres!

Dar vaile vuira. Cazuta în genunchi,
Ea ridicase capul, il clatina spre stele,
Il pravali apoi, starnind pe apa
Fugare roiuri negre de margele.
O pasare albastra zvacnise dintre ramuri,
Si viata caprioarei spre zarile tarzii
Zburase lin, cu tipat, ca pasarile toamna
Când lasa cuiburi sure si pustii.

Impleticit m-am dus si i-am inchis
Ochii umbrosi, trist strajuiti de coarne,
Si-am tresarit tacut si alb când tata
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii ca mi-i sete si-mi face semn sã beau.
Ametitoare apa, ce-ntunecat te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desarta si straina
Când viata-n noi cu greu se mai anina,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte.

Pe-o nara pusca tatii scoate fum.
Vai, fãrã vant alearga frunzarele duium!
Inalta tata foc infricosat.
Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în maini fãrã sã stiu
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima caprioarei si rarunchii.

Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau sã traiesc si-as vrea ....
Tu, iarta-mã, fecioara - tu, caprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc!
Plang. Ce gandeste tata? Mananc si plang. Mananc!